Mierea: aurul dulce

Credit foto: Valentyn Volkov
Credit foto: Valentyn Volkov

Hrana zeilor, leacul oamenilor
Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om – și mai toate zeitățile străvechi primeau drept ofrandă mierea, cel mai ales dintre alimente. Babilonienii, egiptenii, diferitele civilizaţii străvechi din India şi China și medicii din Grecia Antică utilizau mierea atât ca medicament, cât şi la ritualuri şi ceremonii. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală.
Muncă titanică, luptă pentru dulce
Albinele produc mierea transformând şi prelucrând nectarul sau mana; ele o depun în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup. Pentru a obține 1 litru de miere sunt necesare 5 kg de nectar. Pentru a căra 1 kg de nectar este nevoie de 20.000 până la 100.000 de zboruri. Un roi de albine (30.000 până la 60.000) poate fabrica 1 kg de miere pe zi. Calitatea și cantitatea de miere sunt determinate de factorii geografici și botanici, precum și de sezon. Originea florală a nectarului influențează culoarea, gustul și vâscozitatea mierii.
Păstrarea optimă
În general, mierea se păstrează în vase bine închise, la rece și la întuneric, în încăperi curate și uscate. Atenție: mierea nu se va păstra în apropierea substanțelor ce degajă mirosuri tari, căci absoarbe mirosurile!
Constituenții majori ai mierii sunt apa şi substanţele zaharoase, care reprezintă 99% din miere. În mod normal, mierea recoltată, prelucrată şi conservată în condiţii bune are umiditatea între 17-18%. Umiditatea atmosferică ridicată determină creşterea umidităţii din stup, cât şi o umiditate ridicată a mierii. În încăperile de depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depăşească 60%. Mierea cu un conţinut ridicat de glucoză, (cum este cea de rapiţă) absoarbe repede umiditatea din atmosferă, deci va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în vase etanşe şi depozitată în încăperi uscate. Mierea cu un raport glucoză/fructoză subunitar, (cum este cea de salcâm sau trifoi), poate fi destinată unei consumări mai îndelungate. Mierea cristalizată absoarbe umiditatea mai mult decât cea fluidă. Creşterea umidităţii mierii peste 20% duce la scăderea calităţii acesteia şi favorizează dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.
Bogăție intrinsecă
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăţia ei în zaharuri (70-80%), din acest punct de vedere fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză şi fructoză), care nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate şi arse complet, până la stadiul de bioxid de carbon şi apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează, la fel ca zahărul de sfeclă, 4,1 calorii, dar, spre deosebire de zahăr, această energie este pusă în totalitate la dispoziţia organismului, astfel că mierea este un aliment uşor asimilat şi digerabil. Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conţinutul său ridicat în substanţe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici şi vitamine), care dau gust mierii și ajută la reglarea unor funcţii importante ale organismului. Mierea preia uleiurile eterice de la florile din care provine, astfel că are o aromă identică acestora.
Substanţele nezaharoase se găsesc în cantităţi mici în mierea de albine, aproximativ 1% din miere – totuși, importanța lor este foarte mare pentru organism. Conținutul de microelemente al mierii este similar celui al sângelui uman. Mierea conține fermenți sau enzime care ajută la digestie, săruri minerale (sodiu, potasiu, fosfor, magneziu, cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu) și vitamine hidrosolubile (B1, B2, B6, PP – niacină, H – biotină, B12, C, acid pantotenic, acid folic) și liposolubile (provitaminele A, vitamina K).

Leac străvechi
Numeroase studii au arătat că mierea are şi o acţiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiunile sanguine şi în cele cutanate.
Însă mierea are şi contraindicaţii, pentru pacienţii care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică exocrină, cât şi în anumite tulburări alergice. Enzimele conținute în miere au acțiune antiinflamatorie și ajută în cazul rănilor mici, înțepăturilor de insecte, precum și în unele maladii dermatologice, ca neurodermita sau psoriazisul.

Sortimente de miere și proprietățile lor

Mierea de salcâm cristalizează foarte încet, la câţiva ani, datorită conținutului mare de fructoză. Este o miere de calitate superioară, perfect fluidă, vâscoasă. Aroma pronunţată de flori de salcâm se întâlneşte la mierea la care s-a introdus o infuzie de floare de salcâm sau la cea falsificată.
Mierea de tei este printre cele mai apreciate, fiind bogată în vitamine (mai ales vitamina B1) şi aminoacizi. Pentru a-i atenua gustul foarte puternic, se amestecă cu alte sorturi de miere. Are culoare deschisă, bătând uşor în galben, câteodată chiar cu reflexe verzui. Cristalizează spre toamnă şi are o consistență untoasă; atunci, mierea capătă un gust şi o aparenţă mai atrăgătoare. Are calităţi liniştitoare, fiind prescrisă în afecţiunile sistemului nervos şi în insomnii.
Mierea de trifoi este considerată cea mai bună ca savoare şi prezentare. Este bogată în vitamine (B1, B2, C), culoarea variind în funcţie de specia de la care provine (albă la trifoiul alb pitic, galben-roşietică la celelalte varietăţi). Cristalizează lent.
Mierea de salcie este aurie şi are uneori un gust puţin amărui, rafinat. E bogată în vitamine (în special B6 și C).
Mierea de coriandru este deschisă la culoare; numai prin maturare devine o miere suavă excelentă.
Mierea de floarea-soarelui e foarte gustoasă, dar se zaharisește foarte repede. Este utilă în bronșite și boli de stomac.
Mierea de mentă are aroma mentei și culoare verzui-brun roşcată. Se recoltează în cantităţi mari în Delta Dunării şi în zonele de inundaţie ale acesteia. Conţine multă vitamina C.
Mierea de rapiță este galben-deschis, foarte dulce și densă și zaharisește foarte repede.
Mierea de mană are proprietăți bactericide puternice şi este de 12,8-20 de ori mai bogată în săruri minerale decât cea florală. Procentul redus de glucoză şi bogăţia în dextrine şi substanţe mi­nerale o ţin ani de zile în stare lichidă. Mana (de la stejar, brad, molid sau pin) se obține indirect, prin intermediul unor insecte care se hrănesc cu sucurile plantelor şi elimină apoi zaharurile de care nu mai au nevoie.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*